Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Sunt Mirela-Mariana Șerban, și cred într-o lume fără bani.

Expert în remodelarea creierului în relația cu banii, fondatoarea Școlii Contul Vieții, cercetez relația oamenilor cu banii de peste 30 de ani.

Misiunea mea este să contribui la o lume în care împlinirea vieții nu este măsurată prin bani, ci prin curajul fiecărui om de a-și exprima unicitatea, darurile și contribuția în lume. Cred într-o lume în care oamenii nu își mai măsoară valoarea prin ceea ce au, ci prin ceea ce sunt.

Pentru aceasta am creat Metoda Contul Vieții: Rădăcini, Loialități și Blazon (cu Banii). Un proces prin care oamenii transformă ceea ce îi limitează în resurse și creează impact global.

Iar motivul pentru care mă numesc Antrenor în Contul Vieții™ s-ar putea să te surprindă.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

Cea mai mare frică a mea din școală era limba română.

Eram îndrăgostită de cifre, matematică și tot ce putea fi demonstrat. Limba română era materia de care fugeam cu viteza unui pilot de Formula 1. Poate de aceea, ani mai târziu, Formula 1 a devenit unul dintre hobby-urile mele preferate și sursa de inspirație pentru prima mea carte, „Ghidul Adrenalinei Financiare”.

Dacă atunci cineva mi-ar fi spus că voi scrie cărți, romane și voi crea programe și metodologii folosite de zeci de mii de oameni, aș fi zâmbit politicos și m-aș fi întors la cifrele mele.

Astăzi îmi saltă sufletul când mă gândesc că exact locul din care fugeam mi-a devenit misiune. Am înțeles că eu nu am citit mai întâi și apoi am practicat. Eu am practicat, am trăit, am căzut, m-am ridicat și abia după aceea am scris.

Se pare că viața are un mod fascinant de a transforma fricile în misiuni. Cine ar fi crezut că fata care iubea matematica va ajunge să trăiască din cuvinte?

Eu nu. Sau, cel puțin, nu până în ziua în care viața mi-a arătat de ce am venit aici.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

Da. Și nu a fost un număr din cont. A fost un articol șters.

Era perioada pandemiei. Obișnuiam să apar în presă și televiziune pe subiecte de business, taxe și bani. Postasem un articol cu soluții pentru un mic antreprenor, un coafor care se lupta să nu tragă obloanele peste munca unei vieți. Articolul a fost șters. Fusese considerat prea mic. Irelevant. Un fel de „țara arde și baba se piaptănă”.

M-au sunat să-mi spună. Mi-au explicat. La mine s-a tras oblonul.

M-am prăbușit pe pat de atâta durere resimțită în corpul meu. Mă durea că valoarea unui om părea să depindă de dimensiunea afacerii lui. Ca și cum suferința unui antreprenor ar fi fost mică sau mare, în funcție de cifra de afaceri. Ca și cum un vis ar fi valorat mai mult decât altul.

Am închis ochii. Numai Dumnezeu știe cât timp a trecut. Ce știu este că, în liniștea acelei dureri, am simțit ceva ce nu pot explica nici astăzi în cuvinte. Ca și cum cerurile s-au deschis pentru o clipă.

Și am auzit: „Scrie. Lasă-te scrisă. Tu vei scrie cărți.”

Nu am întrebat cum. Nu am întrebat de ce. Nu am întrebat dacă sunt capabilă. Limba română fusese una dintre cele mai mari frici ale copilăriei mele, ți-am spus. Nu am simțit că mi se spune ce voi face. Am simțit că mi se amintea cine sunt.

Am început să le vorbesc oamenilor despre cărțile mele înainte ca ele să existe. Iar cel mai fascinant lucru era că nimeni nu părea surprins, mă întrebau de unde le cumpără ca să le citească.

În ziua aceea nu am descoperit doar că voi scrie cărți. În ziua aceea am descoperit de ce am venit aici. Cărțile au devenit unul dintre instrumentele misiunii mele. La fel și programele, metodologia și tot ceea ce avea să urmeze.

Adevărul este că totul a început cu un mic antreprenor despre care cineva a spus că nu contează.

Dar între a auzi chemarea și a o urma există un drum pentru care nu primisem instrucțiuni. Ceea ce nu știam era că urma să primesc foarte multe motive să renunț.

Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?

Când am plecat la Cluj pentru acea certificare, aveam deja peste 20 de ani de experiență, o afacere construită, rezultate și recunoaștere profesională și nu bănuiam că uneori viața ne trimite la un curs doar ca să ne arate că următorul nivel nu are legătură cu ceea ce știi, ci cu ceea ce ești dispus să lași în urmă.

M-am întors cu o întrebare care nu îmi mai dădea pace. Cine eram eu fără siguranța cifrelor? Cine eram eu dacă viața mă invita să mă întorc la punctul din care plecasem după facultate și să învăț din nou să fiu începător? Să o iau de la zero, de fapt de la minus, având în vedere frica mea, limba română. De la a scrie un articol la a scrie o carte, era cale lungă.

Totul în jurul meu îmi spunea să aștept. Să mai acumulez experiență. Să mai fac un curs. Să mai obțin o certificare. Să mai am o dovadă că sunt pregătită.

Însă exact ca atunci când am terminat facultatea, știam la fel de bine că dacă aștept să dispară frica, nu voi începe niciodată.

Așa că am făcut primul pas. Am început să scriu.

Iar după ce am început să scriu, s-a întâmplat ceva neașteptat. Viața a încetat să-mi mai ceară să demonstrez cine sunt și a început să-mi ceară să spun adevărul. Iar acel adevăr avea să mă coste mai mult decât mi-aș fi imaginat.

Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?

Primul lucru care m-a costat cu adevărat a fost un cuvânt din doar două litere: „Nu.”

La momentul acela eram copleșită de tot ce aveam de făcut. Afacerea creștea, clienții veneau constant, câștigam bine și mă bucuram de recunoaștere profesională. Doar că exista un preț ascuns. Munceam 12 ore pe zi, apoi nu mai aveam putere de scris, iar sâmbetele și duminicile mele se transformaseră în consultanță pentru vecini, explicații pentru cunoștințe și soluții pentru rude. Toată lumea avea o întrebare. Toată lumea avea o urgență. Iar eu aveam răspunsurile.

Aveam timp pentru toți, mai puțin pentru mine.

Într-o sâmbătă, eram în casa unor prieteni, îmi amintesc exact momentul și locul, undeva pe holul dintre living și bucătărie. Prietenii noștri tocmai își înființaseră o firmă și mi-au cerut să mă ocup de cifrele lor.

Cu câteva luni înainte aș fi spus „da” fără să clipesc. Am spus: „Nu.”

S-a făcut liniște. Persoana din fața mea s-a uitat la mine blocată.

„Cum nu? Tu cu asta te ocupi.”

„M-am ocupat. Dar nu mai fac asta.”

Știam că dacă accept, vor urma telefoane, mesaje, întrebări și încă o bucățică din timpul pe care îl promisesem visului meu avea să dispară, iar eu deja îmi spuneam de luni întregi: „De luna viitoare încep să scriu.” Adevărul era că luna viitoare nu venea niciodată în ritmul acesta.

După aceea a venit și ricoșeul: „Cum ai putut să-l refuzi? Ne pierdem prietenii? Ratezi oportunitatea.”

Da. Am pierdut ceva în ziua aceea. Am pierdut nevoia de a fi disponibilă pentru toată lumea.

Dar am câștigat ceva mult mai valoros: spațiu pentru ceea ce eram chemată să construiesc în lumea asta.

Privind în urmă, acel „nu” a fost unul dintre cele mai profitabile cuvinte pe care le-am spus vreodată. Credeam că la al doilea o să-mi fie mai ușor. Dar nici măcar nu bănuiam că următorul avea să fie și mai greu.

Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?

Cred că sfaturile cu adevărat periculoase nu sunt cele evident greșite, ci mai degrabă sfaturile care par înțelepte, pe care le admirăm și care ne țin blocați ani întregi fără să ne dăm seama.

Unul dintre cele mai periculoase sfaturi pe care le aud este: „Fii mulțumit cu ceea ce ai.” Știu. Sună frumos, înțelept, matur. Și tocmai de aceea nu îl punem sub semnul întrebării.

După 30 de ani de lucru cu oamenii și relația lor cu banii, am observat confuzia dintre a fi mulțumit și a fi resemnat. Există o diferență uriașă. Mulțumirea deschide. Resemnarea închide. Mulțumirea te conectează cu ceea ce ai. Resemnarea te convinge că nu ai voie să vrei mai mult.

Am întâlnit oameni care își repetau ani întregi că sunt mulțumiți cu ceea ce au. Dar în spatele acestei mulțumiri locuiau frica, vinovăția și loialitatea, adică nemulțumirea.

De aceea, eu nu îi întreb pe oameni dacă sunt mulțumiți cu ceea ce au sau nu. Îi întreb: „Ce ai pierde dacă ai fi mulțumit cu cât ai acum?”

Și de multe ori răspunsul nu are legătură cu banii. Are legătură cu identitatea. Pentru că nemulțumirea îi ține în mișcare. Le oferă o țintă. Le oferă un motiv să nu se oprească. Le oferă o explicație pentru fericirea amânată.

Lipsa banilor poate fi soluția perfectă pentru probleme pe care nu vrem încă să le confruntăm. Iar până când nu vedem beneficiile ascunse, continuăm să credem că luptăm pentru mai mulți bani, când de fapt luptăm să păstrăm exact viața pe care spunem că vrem să o schimbăm.

Când simți că ești blocată și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?

Când mă simt blocată, primul lucru pe care îl fac nu este să caut soluția. Mă ridic într-o perspectivă mai mare. Îmi amintesc că sunt co-creatoarea vieții mele și că ceea ce apare nu este împotriva mea. Nici măcar blocajul.

În primele minute nu mă întreb: „Cum ies de aici?” Mă întreb: „Care este binecuvântarea acestui blocaj?”

Știu că sună neobișnuit. Dar experiența m-a învățat că fiecare blocaj apare pentru mine înainte să apară împotriva mea.

Așa că mă opresc. Respir. Și caut darul ascuns în provocarea primită. Ce încearcă această situație să îmi arate? Ce experiență mă susține să nu mai repet? Ce salt îmi pregătește?

În momentul în care văd binecuvântarea, frica începe să se retragă. Mintea se liniștește. Nu mai simt că trebuie să mă lupt cu viața. Simt că viața lucrează împreună cu mine. Și exact atunci apar soluțiile.

Am observat că de cele mai multe ori nu blocajul mă încetinește. Rezistența mea față de el o face. În clipa în care încetez să-l mai văd ca pe un obstacol și încep să-l văd ca pe un suport, ceva se schimbă.

Nu doar că găsesc drumul. Mă transform în omul capabil să meargă pe el. Iar asta valorează mai mult decât orice soluție rapidă.

Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj, ce i-ai recomanda concret să facă?

Cu 50 de lei mi-aș cumpăra o ciocolată caldă bună. Iar cu ziua liberă mi-aș oferi ceva mult mai valoros: întâlnirea cu mine.

Aș urca în mașină și aș pleca fără destinație precisă. Atât cât să ies din zgomotul vieții mele și să ajung într-un loc în care să mă pot auzi. Poate lângă o apă. Poate pe un deal. Sau poate într-o cafenea mică unde nimeni nu așteaptă nimic de la mine.

Aș opri motorul. Și pentru câteva secunde aș asculta liniștea care rămâne după el. Aș privi aburul ridicându-se din ceașcă. Aș scoate o foaie albă și aș scrie sus: „Ce vrei cu adevărat, Mirela, acum că nu ne vede și nu ne știe nimeni. Care-i adevărul?” Apoi, dedesubt: „Ce pierzi dacă obții ce vrei?”

Și aș rămâne acolo până când răspunsurile ar începe să doară puțin. Adevărul apare după răspunsurile frumoase. De cele mai multe ori nu ne blochează lipsa banilor, lipsa timpului sau lipsa oportunităților.

Ne blochează prețul nevăzut al visului nostru. Poate că, dacă aș avea ceea ce îmi doresc cu adevărat în etapa de viață în care sunt, nu aș mai putea fi omul care am fost până acum.

Și uneori, într-o după-amiază obișnuită, într-o cafenea obișnuită și pe o foaie albă obișnuită, viața îți arată ceva extraordinar: că blocajul nu stă între tine și visul tău.

Blocajul stă între tine și omul care va trebui să devii pentru a-l trăi.

Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?

Conceptul care mi-a schimbat fundamental modul în care lucrez, creez și iau decizii este acesta: „Problema este soluția.”

Înainte, când apărea un blocaj, mintea mea căuta imediat cum să îl rezolve, cum să îl depășească, cum să îl facă să dispară. Astăzi mă opresc și mă întreb: „Cum este această problemă o soluție pentru mine?”

Această întrebare mi-a schimbat tot felul de a lucra cu oamenii. Am început să văd că datoria poate proteja o loialitate, lipsa banilor poate evita o decizie, amânarea poate proteja o frică, iar nemulțumirea poate ține pe cineva într-o identitate cunoscută.

De aceea, nu mă grăbesc să scot omul din problemă. Mai întâi ascult ce îi oferă problema. Ce îl apără. Ce îl ține aproape de familie. Ce îl ferește de expunere. Ce îl ajută să nu repete sau, uneori, să repete exact ce nu a fost încă văzut.

Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai mari revelații: uneori nu problema ne blochează, ci faptul că nu am înțeles încă binecuvântarea ascunsă în ea.

Și din acel moment, lucrul cu oamenii nu mai este despre reparație. Este despre revelație.

Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?

Este reportofonul din telefon.

Cred că este una dintre cele mai importante unelte pe care le folosesc. Ideile care mi-au schimbat viața nu au venit când eram așezată la birou și încercam să fiu creativă.

Au venit în mașină. Pe autostradă. Într-o parcare. La o plimbare. Într-un aeroport. Într-o dimineață în care soarele abia răsărea. Și am învățat să nu mă cert cu inspirația și să nu îi spun: „Lasă că țin minte.”

Nu țin minte. Apăs pe butonul de înregistrare și vorbesc. Uneori două minute. Uneori douăzeci. Alteori doar o singură propoziție.

Multe dintre cărțile, programele și conceptele pe care le-am creat au început exact așa. Cu o voce înregistrată într-o mașină. Cu o idee care a venit neinvitată. Cu un gând care, dacă nu era prins atunci, ar fi trecut mai departe.

La mine ideile nu vin atunci când le chem. Vin în acel spațiu dintre forfota zilei care dă buzna peste mine și liniștea care reușește, pentru o clipă, să se așeze peste ea.

Iar reportofonul este modul meu de a le spune: „Te-am auzit. Poți să rămâi.” Și cu aceeași invitație care mă însoțește de ani de zile: „Scrie. Lasă-te scrisă.”

Pentru că înainte să scriem, am vorbit. Înainte să citim, am ascultat. Înainte să devenim autori, am fost poveste.

Cele mai importante cărți din viața mea au început cu o voce și cu o pagină albă.

Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi?

Dacă ar fi să aleg un singur mentor în această etapă a vieții mele, aș alege-o pe Caroline Myss.

Îmi amintesc și acum momentul în care am citit despre Contractul Sacru. Am ridicat privirea din carte și, pentru câteva clipe, parcă întreaga mea viață s-a reașezat în altă ordine.

Căderile. Rușinea. Banii. Oamenii care au plecat. Oamenii care au rămas. Fricile. Cărțile. Toate. Nu le-am mai privit ca pe niște întâmplări separate. Le-am privit ca pe un singur fir. Ca și cum cineva ar fi întors tapiseria pe partea cealaltă și, dintr-odată, modelul devenea vizibil.

În clipa aceea ceva s-a așezat în mine. Ca și cum ani întregi privisem piese împrăștiate pe masă, iar pentru prima dată puteam vedea imaginea întreagă. Viața nu îmi vorbea prin întâmplări. Viața îmi vorbea prin simboluri. Prin oameni. Prin bani. Prin căderi. Prin ridicări. Prin întrebările care apăreau exact atunci când eram pregătită să le aud.

Am încetat să mă mai întreb: „De ce mi se întâmplă asta?” Am început să mă întreb: „Ce are viața să-mi arate prin asta?”

Poate de aceea continui să o citesc. Nu pentru răspunsurile din cărțile ei. Ci pentru întrebările care deschid ceruri întregi în interiorul meu. Îmi amintește cine am fost înainte să uit. Și cine am venit aici să fiu.

Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?

Cea mai grea decizie pe care am luat-o în ultimii trei ani nu a fost despre bani. A fost despre dimensiunea visului meu.

Ani la rând am construit afaceri, am lucrat cu oameni, am creat rezultate și am schimbat vieți. Și totuși, la un moment dat, am început să simt o neliniște ciudată. Nu pentru că ceea ce făceam nu funcționa. Funcționa minunat, dar viața pe care o construisem devenise prea mică pentru ceea ce începuse să se nască în mine.

Îmi amintesc serile în care stăteam singură și mă întrebam: „Dacă metoda aceasta poate schimba vieți în România, cine sunt eu să cred că se oprește aici?”

Și imediat apărea vocea piticului din capul meu. „Cine crezi că ești?”

Aceea a fost adevărata decizie. Nu dacă pot. Ci dacă îmi dau voie. Dacă îmi dau voie să gândesc global. Dacă îmi dau voie să construiesc ceva care să existe și peste 100 de ani. Dacă îmi dau voie să creez pentru generații pe care nu le voi cunoaște niciodată.

Miza nu era afacerea. Miza era identitatea. Fiecare nivel nou de impact cerea să las în urmă o versiune a mea în care nu mai încăpeam.

Ideea unei lumi globale în care oamenii își măsoară valoarea prin unicitatea darurilor lor, nu prin bani, a continuat să mă cheme în fiecare zi. La un moment dat am înțeles că nu mai aveam de luat o decizie. Decizia mă alesese pe mine.

Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?

Cel mai contraintuitiv lucru pe care l-am învățat despre curaj este că nu are aproape nimic de-a face cu frica, ci are legătură cu identitatea.

Toată viața am crezut că oamenii curajoși sunt cei care merg înainte deși le este frică. Astăzi cred că oamenii curajoși sunt cei care își permit să gândească dincolo de limitele propriei identități.

Cel mai mare act de curaj din viața mea a fost să spun cu voce tare că eu cred într-o lume fără bani. Pentru un om format în finanțe, care cercetează de peste 30 de ani relația oamenilor cu banii, afirmația aceasta contrazice nu doar domeniul meu, ci și versiunile mai vechi ale mele.

Am descoperit că adevăratul curaj nu apare atunci când înfrunți necunoscutul. Apare atunci când începi să depășești granițele omului care ai fost până atunci. Când femeia cifrelor începe să vorbească despre suflet. Când omul care a măsurat ani de zile valoarea în bani începe să vorbească despre valoarea exprimată prin unicitate, daruri și contribuție. Când alegi să spui un adevăr care încă nu are suficiente dovezi în jurul lui, dar are rezonanță în interiorul tău.

De aceea cred astăzi că adevăratul meu curaj nu este să merg înainte în ciuda fricii. Adevăratul curaj este să îi dau drumul omului care nu mai sunt. Să las în urmă identitățile care m-au protejat. Să renunț la definiții care m-au făcut respectată și să accept că ceea ce m-a adus aici nu mă poate duce mai departe.

Poate de aceea cele mai importante momente de curaj din viața mea nu au arătat niciodată spectaculos, ci imaginează-ți o cameră liniștită, alegând să spui da unei idei care este mai mare decât tine.

Și dacă ideea mi-a fost dată, mi se va arăta și drumul.

Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?

Pentru mine, a merge înainte fără garanții înseamnă plinătatea vieții. Garanțiile ar distruge exact experiența pentru care am venit aici.

Știu. Sună ciudat. Dar gândește-te puțin. Dacă ai ști cu certitudine că nu vei fi rănit, ai mai avea nevoie de curaj? Dacă ai ști cu certitudine că vei reuși, ai mai avea nevoie de credință? Dacă ai ști cu certitudine că vei ajunge la destinație, ai mai avea nevoie să devii omul capabil să ajungă acolo?

Atunci am început să mă întreb dacă nu cumva lipsa garanțiilor nu este o eroare a vieții, ci designul ei perfect. Poate că sufletul nu a venit aici pentru rezultate, ci pentru devenire. Poate că nu am venit aici să aflăm dacă putem, ci să descoperim cine devenim atunci când nu știm cum.

Asta a schimbat multe piese pentru mine și nu am mai privit incertitudinea ca pe un dușman, ci ca pe spațiul sacru în care se naște creația. Astăzi, când nu văd întregul drum, nu mă mai întreb: „De ce nu primesc un semn?” Mă întreb: „Ce parte din mine se pregătește să se nască prin această experiență?”

Poate de aceea cele mai importante decizii din viața mea nu au fost luate atunci când aveam claritate. Au fost luate atunci când aveam chemare. Iar între chemare și garanție, am ales chemarea.

Viața ascunde garanțiile pentru noi. Viața ascunde omul care vom deveni și ne invită să îl întâlnim pas cu pas. Fără garanții.

Și pentru mine, poate cea mai mare garanție pe care am primit-o nu a fost că voi ajunge unde îmi doresc, ci că omul care voi deveni pe drum va valora mai mult decât destinația. Și asta este magnific.

Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?

Dacă această carte ar putea să-ți lase o singură permisiune, mi-aș dori să fie aceasta:

Să-ți ții frica de mână și să faci pasul.

Să-ți recunoști propria valoare înainte să o recunoască lumea.

Să transformi clipa aceasta în început.

Și, mai ales, să nu te mai micșorezi pentru a încăpea în vieți, povești și limite care nu îți aparțin.

Locul tău există deja. Vocea ta există deja. Darul tău există deja.

Lumea poate trăi fără perfecțiunea ta. Dar lumea rămâne mai săracă fără contribuția pe care ai venit să o aduci. Viața nu te întreabă dacă ești pregătit. Viața te întreabă dacă ești dispus să apari.

Așa că ocupă-ți locul.